sâmbătă, 5 decembrie 2009
miercuri, 18 noiembrie 2009
Rares - o viata mica in schimbul a 10 000 de €
Preluat de pe:
http://suchardine.wordpress.com/2009/11/18/rares-o-viata-mica-in-schimbul-a-10-000-de-euro/
In 8 mai anul acesta am nascut un baietel, Rares Alexandru, care la 3 zile de la nastere a fost diagnosticat cu “chist porencefalic”. Dupa o serie de analize, electroencefalograme, ecografii, 3 RMN-uri si 2 internari in spital (Timisoara si Bucuresti) avem diagnosticul final: “masa chistica temporala stanga extranevraxiala, necomunicanta cu ventriculii – chist neuroglial de fisura choroidala sau chist arahnoidian; atrofie globala emisferica stanga (minima), in principal pe seama tracturilor profunde de substanta alba; microftalmie stanga + atrofie de nerv optic stang”. Adica, pe romaneste, Rares s-a nascut cu un chist de aproximativ 2,8 cm in diametru pe creier si cu o malformatie la ochiul stang care este vizibil mai mic decat cel drept. Pe fondul acestor afectiuni Rares sufera si de o tulburare de coordonare motorie centrala si lipsa vederii la ochiul stang.
Pentru noi, ca parinti, a fost foarte greu sa acceptam ca baietelul nostru iubit, primul nostru copil, mult dorit si cautat din timpul sarcinii, s-a nascut cu probleme.
Ce simti cand ti se da o astfel de veste? Cuvintele sunt prea putine si neinsemnate ca sa pot descrie.
Un gol imens, negru, negru, negru…, totul e adanc si rece si nu mai poti sa respiri, ti se taie picioarele si apoi simti un curent rece care iti strabate tot corpul de sus in jos. Greu, foarte greu… Si lacrimi fierbinti siroaie… Iar in minte persista un singur gand: “nu, nu se poate, nu, nu, nu, nu, nu…..”. Si ai senzatia ca lumea se sfarseste, ca nu-ti ajunge aerul, ca nimic din ce ar putea spune sau face cei din jurul tau nu te-ar putea ajuta sa te simti mai bine; si o speranta ca poate s-au inselat medicii; si apoi dorinta nebuneasca si imposibila ca totul sa fi fost doar un vis. In timp acel “nu” se transforma in “de ce?”, “cu ce am gresit sa avem parte de asa necaz? de asa suferinta?”
Eu personal, spre deosebire de sotul meu, in prima perioada m-am izolat total, de prieteni, rude, cunostinte. Toti care aflasera ca am nascut ma sunau sa ma felicite fara sa banuiasca ce probleme avem, si era insuportabil. Asa ca aproape o luna nu am mai raspuns nimanui la telefon, cu exceptia fratilor si parintilor. Pana cand mi-am dat seama ca daca eu nu voi lupta pentru sanatatea copilului meu nu o va face nimeni in locul meu. Si a trebuit sa ma ridic si sa actionez.
In perioada respectiva nici macar nu intelegeam diagnosticul si efectele lui. Nimeni nu ne spunea nimic concret. In parte pentru ca era vorba de un nou-nascut si nimeni nu dorea sa-si assume riscul de a declara ceva ce in timp putea sa nu se confirme, iar in parte pentru ca, din pacate, insensibilitatea, lipsa de comunicare, superioritatea sunt doar cateva din caracteristicile medicilor din ziua de azi. Si a sistemului medical in ansamblul sau.
Din fericire s-a inventat Internetul, iar daca exista putina bunavointa si mai mult spirit autodidactic, un parinte poate deveni din nestiutor bine informat.
Acuma, dupa 6 luni, cand privesc in urma, revad si simt franturi din tot ce-a fost si din ce am trait. Inca doare dar cred ca am invatat sa traiesc cu durerea. Iar momentul pe care mi-l aduc aminte cel mai clar si pe care il retraiesc iar si iar si iar si iar… la infinit, este cel in care l-am avut prima data pe Rares langa mine. Slabut, rosu, cu fata mica, ochii inchisi. Dac-as putea da timpul inapoi… si-apoi sa-l opresc pentru totdeauna pe secunda aceea in care il aveam langa mine asa linistit, frumos, fara sa stiu ca e bolnavior, secunda in care nu simtem altceva decat o imensa fericire. EU SI EL.
Si cum spuneam, orice cuvinte as folosi ca sa descriu durerea pe care o simte un parinte de copil bolnav, grav bolnav, nu v-as putea face sa intelegeti. Sunt convinsa ca doar cineva care a trecut sau trece printr-o astfel de experienta ne-ar intelege. Mi-as dori ca niciodata sa nu mai existe pe lume copii bolnavi, chiar daca asta ar insemna ca de-acum incolo sa nu mai fim intelesi de cei din jurul nostru. E greu, dar viata merge inainte. Iar noi trebuie sa luptam pentru el.
Rares are nevoie de operatie . Dupa ce am consultat 4 neurochirurgi (Timisoara, Bucuresti, Budapesta si Treviso) avem o decizie unanima: interventie chirurgicala pe creier, nu mai tarziu de varsta de 1 an. Adica in maxim 5-6 luni. Recomandabil dupa ce copilul face 9 luni.Rares acum 2 zile a implinit 6 luni. Simt cu durere, si cu speranta in acelasi timp, ca a inceput numaratoarea inversa. Am sperat de la inceput ca vom scapa de operatie, mai ales ca evolutia copilului este pozitiva. Creste, ia in greutate, nu face crize, de 3 luni facem recuperare medicala prin terapia Vojta. Dar, chiar daca chistul nu s-a marit, din pacate acesta exercita un efect compresiv pe zona din jur. Ceea ce inseamna ca dupa ce craniul se va inchide complet, presiunea poate fi foarte mare iar efectele pe care le-ar provoca chistul pot fi ireversibile. Asa ca operatia in urmatoarele luni este singura varianta.
Desi aceasta se poate face si in Romania, dupa ce am trait experienta spitalului romanesc internata fiind cu Rares, cred ca nimeni nu ne poate condamna ca am optat sa facem operatia in strainatate. Desi costa. Mult mai mult decat ne putem permite noi in acest moment. Nu suntem saraci, suntem o familie care se descurca relativ bine si pot sa spun foarte sincer ca avem un trai decent. Cu un imprumut din banca si cu economiile noastre am inceput chiar sa ne construim o casa (acum locuim in chirie) care s-a oprit insa la stadiul de “constructie la rosu” din lipsa fondurilor. Ne-am gandit ca poate acesta ar putea fi un motiv pentru care unele persoane ne-ar putea condamna pentru ceea ce dorim sa facem pentru Rares. Dar eu le spun tuturor: pentru ca Rares sa fie bine, oricat de greu sau rusine ne-ar fi, am cere ajutor in genunchi daca ar fi nevoie. Pentru ca nimic nu e prea mult sau prea greu cand e vorba de el.
Si asa ajung la motivul pentru care m-am hotarat sa va abordez. Am hotarat sa organizam o campanie de strangere de fonduri pentru operatie. Doar costul operatiei se ridica la aproximativ 10.000 euro, din discutiile avute cu cei din Treviso. Noi in momentul de fata detinem 2.000. In acelasi timp, la sugestia neurologului care il monitorizeaza lunar pe Rares aici, in Timisoara, in acest moment incercam sa obtinem informatii si de la o clinica din Germania. Sper ca in curand sa obtinem un deviz pentru operatie si serviciile adiacente si sa ne hotaram incotro ne indreptam.
Pentru a putea aduna fondurile necesare, printre altele, am apelat la operatorii de telefonie mobila pentru alocarea unui numar de SMS pentru donatii. Am putea obtine un astfel de numar pentru o perioada determinata, cu cateva conditii. Una dintre acestea este sa facem dovada mediatizarii respectivului numar de SMS, astfel incat ei sa fie siguri ca alocarea numarului va duce la atingerea scopului propus.
Drept urmare, as dori sa stiu daca este posibil si in ce conditii fundatia Dumneavoastra ne-ar putea acorda sprijin in aceasta campanie de adunare de fonduri. Chiar daca nu ne puteti sustine financiar, directionarea catre alte fundatii care se ocupa de cazuri similare cu al nostru ar fi binevenita. Din pacate demersurile noastre catre televiziuni / radiouri / publicatii si alte firme particulare de la care ne-am gandit ca am putea primi ajutor in mediatizarea numarului de SMS sau in adunarea de fonduri, nu prea au avut efectul asteptat. Noi personal nu putem sustine financiar o campanie publicitara de mediatizare a numarului de SMS pe care speram totusi sa-l obtinem din partea operatorilor de telefonie mobila. Totusi, in cazul in care acest numar nu ne va fi alocat, singura modalitate ramasa ar fi donatia direct in cont, dar si pentru asta contul trebuie sa fie cunoscut publicului larg, adica posibililor donatori. Desi, dupa parerea mea depunerea unor
bani intr-un cont nu este la indemana asa cum ar fi trimiterea unui simplu SMS, deci sansele de a aduna banii ar fi mai reduse doar avand deschis un cont.
Poate pentru unele persoane toate solicitarile noastre reprezinta prea mult. Dar pentru noi nu este deloc asa. Pentru noi este prea putin pe langa ceea ce ar insemna salvarea lui Rares.
Avem nevoie de o sansa ca sa ne ajutam copilul, o sansa ca sa-l facem bine pe Rares.
In cazul in care acest mesaj nu a ajuns la acele persoane care ar putea lua o decizie cu privire la solicitarea noastra, imi cer scuze si, daca nu este prea mult, v-as ruga sa il redirectionati. De asemenea, suntem deschisi la orice variante, la orice propuneri din partea Dumneavoastra, atata timp cat acestea ne-ar putea ajuta la strangerea de fonduri.
Va multumesc pentru timpul acordat citirii acestei scrisori si astept un raspuns cu nerabdare.
http://suchardine.wordpress.com/2009/11/18/rares-o-viata-mica-in-schimbul-a-10-000-de-euro/
Rares are acum 8 luni. Un pui de om care abia acum isi striga dreptul la viata. O viata mica, o vietisoara care a inceput cu un diagnostic crunt: chist porenecefalic. Pe scurt, Rares s-a nascut cu un chist de 2.8 cm pe creier. Salvarea lui? O operatie in strainatate! Care nu costa o suma astronomica (undeva pana in 10.000 de euro), asa suna raspunsul medicilor din Treviso, Italia. Mama lui Rares, Diana, mai asteapta si un deviz din Germania, unde se pare ca sunt costuri mai joase decat cele din Treviso. Pana acum, parintii lui Rares au reusit sa stranga 2000 de euro. Haideti sa-i ajutam impreuna sa stranga si restul de bani!
Uitati-va la Rares! Stiu ca majoritatea celor care intrati pe blogul meu aveti copii de varsta lui Rares sau putin mai mari.
Un drum la banca este un minim de efort. Astazi, Rares va avea si un cont deschis. Pe care vi-l voi afisa in cursul zilei de astazi.
Va imbratisez si va multumesc pentru gestul vostru. Actele medicale ale lui Rares se afla in posesia Organizatiei E.M.M.A. si pot fi puse la dispozitia oricarei persoane. De altfel, in curand ele vor fi postate si pe www.OrganizatiaEmma.ro la sectiunea “Salvati copiii”!
Povestea lui Rares, o gasiti pe larg pe blogul lui: http://povestea-lui-rares.blogspot.com/.
Va redau mai jos si scrisoarea mamei lui Rares.
Buna ziua
Numele meu este Diana Cozma, am 31 ani si va scriu din Timisoara.In 8 mai anul acesta am nascut un baietel, Rares Alexandru, care la 3 zile de la nastere a fost diagnosticat cu “chist porencefalic”. Dupa o serie de analize, electroencefalograme, ecografii, 3 RMN-uri si 2 internari in spital (Timisoara si Bucuresti) avem diagnosticul final: “masa chistica temporala stanga extranevraxiala, necomunicanta cu ventriculii – chist neuroglial de fisura choroidala sau chist arahnoidian; atrofie globala emisferica stanga (minima), in principal pe seama tracturilor profunde de substanta alba; microftalmie stanga + atrofie de nerv optic stang”. Adica, pe romaneste, Rares s-a nascut cu un chist de aproximativ 2,8 cm in diametru pe creier si cu o malformatie la ochiul stang care este vizibil mai mic decat cel drept. Pe fondul acestor afectiuni Rares sufera si de o tulburare de coordonare motorie centrala si lipsa vederii la ochiul stang.
Pentru noi, ca parinti, a fost foarte greu sa acceptam ca baietelul nostru iubit, primul nostru copil, mult dorit si cautat din timpul sarcinii, s-a nascut cu probleme.
Ce simti cand ti se da o astfel de veste? Cuvintele sunt prea putine si neinsemnate ca sa pot descrie.
Un gol imens, negru, negru, negru…, totul e adanc si rece si nu mai poti sa respiri, ti se taie picioarele si apoi simti un curent rece care iti strabate tot corpul de sus in jos. Greu, foarte greu… Si lacrimi fierbinti siroaie… Iar in minte persista un singur gand: “nu, nu se poate, nu, nu, nu, nu, nu…..”. Si ai senzatia ca lumea se sfarseste, ca nu-ti ajunge aerul, ca nimic din ce ar putea spune sau face cei din jurul tau nu te-ar putea ajuta sa te simti mai bine; si o speranta ca poate s-au inselat medicii; si apoi dorinta nebuneasca si imposibila ca totul sa fi fost doar un vis. In timp acel “nu” se transforma in “de ce?”, “cu ce am gresit sa avem parte de asa necaz? de asa suferinta?”
Eu personal, spre deosebire de sotul meu, in prima perioada m-am izolat total, de prieteni, rude, cunostinte. Toti care aflasera ca am nascut ma sunau sa ma felicite fara sa banuiasca ce probleme avem, si era insuportabil. Asa ca aproape o luna nu am mai raspuns nimanui la telefon, cu exceptia fratilor si parintilor. Pana cand mi-am dat seama ca daca eu nu voi lupta pentru sanatatea copilului meu nu o va face nimeni in locul meu. Si a trebuit sa ma ridic si sa actionez.
In perioada respectiva nici macar nu intelegeam diagnosticul si efectele lui. Nimeni nu ne spunea nimic concret. In parte pentru ca era vorba de un nou-nascut si nimeni nu dorea sa-si assume riscul de a declara ceva ce in timp putea sa nu se confirme, iar in parte pentru ca, din pacate, insensibilitatea, lipsa de comunicare, superioritatea sunt doar cateva din caracteristicile medicilor din ziua de azi. Si a sistemului medical in ansamblul sau.
Din fericire s-a inventat Internetul, iar daca exista putina bunavointa si mai mult spirit autodidactic, un parinte poate deveni din nestiutor bine informat.
Acuma, dupa 6 luni, cand privesc in urma, revad si simt franturi din tot ce-a fost si din ce am trait. Inca doare dar cred ca am invatat sa traiesc cu durerea. Iar momentul pe care mi-l aduc aminte cel mai clar si pe care il retraiesc iar si iar si iar si iar… la infinit, este cel in care l-am avut prima data pe Rares langa mine. Slabut, rosu, cu fata mica, ochii inchisi. Dac-as putea da timpul inapoi… si-apoi sa-l opresc pentru totdeauna pe secunda aceea in care il aveam langa mine asa linistit, frumos, fara sa stiu ca e bolnavior, secunda in care nu simtem altceva decat o imensa fericire. EU SI EL.
Si cum spuneam, orice cuvinte as folosi ca sa descriu durerea pe care o simte un parinte de copil bolnav, grav bolnav, nu v-as putea face sa intelegeti. Sunt convinsa ca doar cineva care a trecut sau trece printr-o astfel de experienta ne-ar intelege. Mi-as dori ca niciodata sa nu mai existe pe lume copii bolnavi, chiar daca asta ar insemna ca de-acum incolo sa nu mai fim intelesi de cei din jurul nostru. E greu, dar viata merge inainte. Iar noi trebuie sa luptam pentru el.
Rares are nevoie de operatie . Dupa ce am consultat 4 neurochirurgi (Timisoara, Bucuresti, Budapesta si Treviso) avem o decizie unanima: interventie chirurgicala pe creier, nu mai tarziu de varsta de 1 an. Adica in maxim 5-6 luni. Recomandabil dupa ce copilul face 9 luni.Rares acum 2 zile a implinit 6 luni. Simt cu durere, si cu speranta in acelasi timp, ca a inceput numaratoarea inversa. Am sperat de la inceput ca vom scapa de operatie, mai ales ca evolutia copilului este pozitiva. Creste, ia in greutate, nu face crize, de 3 luni facem recuperare medicala prin terapia Vojta. Dar, chiar daca chistul nu s-a marit, din pacate acesta exercita un efect compresiv pe zona din jur. Ceea ce inseamna ca dupa ce craniul se va inchide complet, presiunea poate fi foarte mare iar efectele pe care le-ar provoca chistul pot fi ireversibile. Asa ca operatia in urmatoarele luni este singura varianta.
Desi aceasta se poate face si in Romania, dupa ce am trait experienta spitalului romanesc internata fiind cu Rares, cred ca nimeni nu ne poate condamna ca am optat sa facem operatia in strainatate. Desi costa. Mult mai mult decat ne putem permite noi in acest moment. Nu suntem saraci, suntem o familie care se descurca relativ bine si pot sa spun foarte sincer ca avem un trai decent. Cu un imprumut din banca si cu economiile noastre am inceput chiar sa ne construim o casa (acum locuim in chirie) care s-a oprit insa la stadiul de “constructie la rosu” din lipsa fondurilor. Ne-am gandit ca poate acesta ar putea fi un motiv pentru care unele persoane ne-ar putea condamna pentru ceea ce dorim sa facem pentru Rares. Dar eu le spun tuturor: pentru ca Rares sa fie bine, oricat de greu sau rusine ne-ar fi, am cere ajutor in genunchi daca ar fi nevoie. Pentru ca nimic nu e prea mult sau prea greu cand e vorba de el.
Si asa ajung la motivul pentru care m-am hotarat sa va abordez. Am hotarat sa organizam o campanie de strangere de fonduri pentru operatie. Doar costul operatiei se ridica la aproximativ 10.000 euro, din discutiile avute cu cei din Treviso. Noi in momentul de fata detinem 2.000. In acelasi timp, la sugestia neurologului care il monitorizeaza lunar pe Rares aici, in Timisoara, in acest moment incercam sa obtinem informatii si de la o clinica din Germania. Sper ca in curand sa obtinem un deviz pentru operatie si serviciile adiacente si sa ne hotaram incotro ne indreptam.
Pentru a putea aduna fondurile necesare, printre altele, am apelat la operatorii de telefonie mobila pentru alocarea unui numar de SMS pentru donatii. Am putea obtine un astfel de numar pentru o perioada determinata, cu cateva conditii. Una dintre acestea este sa facem dovada mediatizarii respectivului numar de SMS, astfel incat ei sa fie siguri ca alocarea numarului va duce la atingerea scopului propus.
Drept urmare, as dori sa stiu daca este posibil si in ce conditii fundatia Dumneavoastra ne-ar putea acorda sprijin in aceasta campanie de adunare de fonduri. Chiar daca nu ne puteti sustine financiar, directionarea catre alte fundatii care se ocupa de cazuri similare cu al nostru ar fi binevenita. Din pacate demersurile noastre catre televiziuni / radiouri / publicatii si alte firme particulare de la care ne-am gandit ca am putea primi ajutor in mediatizarea numarului de SMS sau in adunarea de fonduri, nu prea au avut efectul asteptat. Noi personal nu putem sustine financiar o campanie publicitara de mediatizare a numarului de SMS pe care speram totusi sa-l obtinem din partea operatorilor de telefonie mobila. Totusi, in cazul in care acest numar nu ne va fi alocat, singura modalitate ramasa ar fi donatia direct in cont, dar si pentru asta contul trebuie sa fie cunoscut publicului larg, adica posibililor donatori. Desi, dupa parerea mea depunerea unor
bani intr-un cont nu este la indemana asa cum ar fi trimiterea unui simplu SMS, deci sansele de a aduna banii ar fi mai reduse doar avand deschis un cont.
Poate pentru unele persoane toate solicitarile noastre reprezinta prea mult. Dar pentru noi nu este deloc asa. Pentru noi este prea putin pe langa ceea ce ar insemna salvarea lui Rares.
Avem nevoie de o sansa ca sa ne ajutam copilul, o sansa ca sa-l facem bine pe Rares.
In cazul in care acest mesaj nu a ajuns la acele persoane care ar putea lua o decizie cu privire la solicitarea noastra, imi cer scuze si, daca nu este prea mult, v-as ruga sa il redirectionati. De asemenea, suntem deschisi la orice variante, la orice propuneri din partea Dumneavoastra, atata timp cat acestea ne-ar putea ajuta la strangerea de fonduri.
Va multumesc pentru timpul acordat citirii acestei scrisori si astept un raspuns cu nerabdare.
luni, 16 noiembrie 2009
Dorin, baiatul care-si cumpara singur citostaticele
Preluare de pe:
http://suchardine.wordpress.com/2009/11/16/dorin-baiatul-care-si-cumpara-singur-citostaticele/
Dorin Alexandru Cioarca are 17 ani si o multime de visuri. Acum un an, in data de 7 iulie 2008, Dorin a fost diagnosticat cu Leucemie Acuta. Un diagnostic dur care i-a retezat orice vis pentru viitor. Mama lui este disperata. Momentan, baiatul se afla internat la spitalul “Luis Turcanu” din Timisoara.
Va atasez mai jos scrisoarea primita de la mama baiatului. Spitalul “Luis Turcanu” nu are citostatice. Costul acestora este suportat de familiile pacientilor.
Haideti sa-l ajutam putin si pe Dorin! Nu va ganditi ca 5 lei sau 10 lei depusi in contului lui Dorin sunt putini. Pic cu pic se face strop, strop cu strop se face marea!
Iar un drum la banca este minimum de efort pe care-l putem face. Noi putem sa-l facem pe Dorin sa spere si sa viseze din nou!
NUMAR CONT: EURO RO67RZBR0000060011647141
NUMAR CONT LEI: RO26RZBR0000060007236222
Raifeissen Bank
http://suchardine.wordpress.com/2009/11/16/dorin-baiatul-care-si-cumpara-singur-citostaticele/
Dorin Alexandru Cioarca are 17 ani si o multime de visuri. Acum un an, in data de 7 iulie 2008, Dorin a fost diagnosticat cu Leucemie Acuta. Un diagnostic dur care i-a retezat orice vis pentru viitor. Mama lui este disperata. Momentan, baiatul se afla internat la spitalul “Luis Turcanu” din Timisoara.
Va atasez mai jos scrisoarea primita de la mama baiatului. Spitalul “Luis Turcanu” nu are citostatice. Costul acestora este suportat de familiile pacientilor.
Haideti sa-l ajutam putin si pe Dorin! Nu va ganditi ca 5 lei sau 10 lei depusi in contului lui Dorin sunt putini. Pic cu pic se face strop, strop cu strop se face marea!
Iar un drum la banca este minimum de efort pe care-l putem face. Noi putem sa-l facem pe Dorin sa spere si sa viseze din nou!
“Sunt mama baiatului Cioarca Dorin Alexandru, care este bolnav de leucemie din data de 7 iulie 2008. Are 17 ani si se lupta cu boala ca sa traiasca si sa fie din nou la scoala cu colegii lui. Am facut chimioterapie si radioterapie pana in data de 25 mai 2009 la spitalul “Louis Turcanu” din Timisoara. In 26 mai 2009 am plecat acasa si am venit la control la fiecare 3 luni. Acasa am facut analizele o data pe saptamana si luam pastile citostatice: Purinetol si Metrotexat in fiecare seara cate 4 pastile. Pentru aceste pastile dadeam 42 roni pe Purinetol si 35 roni pe Metrotexat. Analiza costa 42 roni in fiecare saptamana. In 5 iulie 2009 lucrurile s-au complicat, a inceput sa fie ametit si sa il doara capul. Am venit din nou la spital unde am facut analizele la sange. Maduva si lichidul cefalorahidean erau bune. Am fost trimisi si la Neuromed pentru lichidul cefalorahidian si a iesit negativ. La o saptamana am repetat analizele la maduva si lichidul cefalorahidean si au iesit bine. Peste doua saptamani le-am facut din nou, dupa care au aparut 50 de blasti in lichid si maduva era curata, iar la o saptamana am repetat din nou analizele in sange care erau bune, maduva iarasi buna dar in lichid, din pacate, au aparut 700 de blasti. Am inceput din nou protocolul cu citostatice de Metrotexat. Era o cura foarte tare iar domnisoara doctor ne-a spus ca are 20% sanse, depinde daca il suporta. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu ca sa ne ajute. Dupa 2 zile de citostatic, domnisoara doctor a venit si ne-a spus sa fim linistiti ca o sa il suporte. A durat o saptamana aceasta cura de citostatice dupa care i-a repetat analiza la lichidul cefalorahidian si i-a iesit 0.
A inceput un al doilea protocol cu Asparaginaziu dar, din pacate, a facut soc anafilactic si l-a oprit. Atunci domnisoara doctor ne-a spus ca trebuie sa faca un alt citostatic, inlocuitor al Asparaginazei numit Erwinaze. Ne-a spus ca trebuie sa-l cumparam noi 10.000 de unitati fiindca nu il are spitalul si care costa 1670 euro si nu se afla in Romania!
Viata lui Dorin depinde de acest tratament pe care trebuie sa il faca. De un an si 4 luni nu ne mai putem descurca cu banii, deoarece avem un venit de doar 6 milioane pe luna din care mai intretinem un baiat de 15 ani acasa si care este la liceu, in clasa a IX-a. Alt venit nu avem, nu stim unde sa mai apelam!
Va rugam, ajutati-ne!
Va multumim!”
NUMAR CONT: EURO RO67RZBR0000060011647141
NUMAR CONT LEI: RO26RZBR0000060007236222
Raifeissen Bank
DOMICILIUL: LOC.VALEA TIMISULUI NR.74 COM.BUCHIN JUD.CARAS-SEVERIN
duminică, 15 noiembrie 2009
joi, 12 noiembrie 2009
In amintirea ingerului meu - Beius
Acum exact un an... ajungeam la spital... la urgente...
Minunea mea nu mai era... copilul meu nu mai traia... doctorii mi-au spus ca e bine... ca nu risc sa pierd sarcina... dar peste 5 ore... s-a dus...
Nu am cui sa imi plang durerea astazi...
Asa ca scriu aici putin, oricum nu citeste nimeni... deci sigur nu deranjez pe nimeni cu tristetea mea...
Minunea mea nu mai era... copilul meu nu mai traia... doctorii mi-au spus ca e bine... ca nu risc sa pierd sarcina... dar peste 5 ore... s-a dus...
Nu am cui sa imi plang durerea astazi...
Asa ca scriu aici putin, oricum nu citeste nimeni... deci sigur nu deranjez pe nimeni cu tristetea mea...
vineri, 6 noiembrie 2009
marți, 3 noiembrie 2009
Sa facem sa ne fie mai bine
Scoala nr. 29 din Micro 19, Galati, recicleaza peturi, hartie si fier vechi.
Sper ca poate cineva din Galati ar putea fi incantat sa stie acest lucru.
Iar zilele acestea am vazut un tatic impreuna cu copilasul dumnealui aducand un copacel pentru a fi plantat.
Deci se poate!
luni, 2 noiembrie 2009
luni, 12 octombrie 2009
POVESTE DE VIATA - Ma numesc Donescu Adrian
mai multe informatii, cat si conturile le gasiti pe blogul:
http://www.alinadonescuumanitar.blogspot.com/
Citat: "Ma numesc Donescu Adrian si vorbesc in numele sotiei mele Donescu Alina, care din pacate nu poate sa faca asta singurica.
Povestea noastra incepe ca a multor tineri indragostiti - doi oameni ce se iubesc la doar 27 ani si lupta impreuna pentu un viitor fericit, o casa ,o familie, si poate cativa copii.
Din pacate acesta este doar inceputul asemanator tuturor, restul e altfel…
Casatoriti civil, urmand sa ne unim destinele si in fata lui Dumnezeu, pregateam ceva ce avea sa fie nunta noastra. Dar Dumnezeu a incercat-o cu o lovitura mult prea grea pe micuta mea iubita.
Alina acuza dureri de cap, asistenta medicala fiind, a incercat sa se trateze singura prin procedee obisnuite la o durere de cap, luand o pastila, odihnindu-se in speranta ca va trece, dar nu a fost asa…
La data de 24 Iunie 2009, cu doar 10 zile inainte de nunta (nunta trebuia sa aiba loc pe data de 4 Iulie 2009) durerile de cap au devenit din ce in ce mai puternice, cumplite chiar, ajungand la urgente. Au urmat o serie de investigatii medicale in urma carora a fost trimisa la Bucuresti si astfel toate planurile si sperantele noastre de viitor s-au naruit deoarece acolo au diagnosticat-o cu tumoare maligna craniana (Glioblastom).
Din acel moment totul a murit pentru noi si am inceput o lupta neincetata pentru supravietuire, o cursa contra cronometru.
La Bucuresti, Alina a fost operata la data de 29 Iunie 2009. In urma operatiei tumoarea nu a fost extirpata in intregime si doar la mai putin de o luna durerile ingrozitoare de cap au reaparut."
CONTURI BANCARE:
CONT LEI :
Titular cont: Adrian Donescu
Banca Raiffeisen Bank SA : RO55 RZBR 0000 0600 1195 6981
Galati
CONT EURO :
Titular cont: Ana Donescu
BANCA COMERCIALA ROMANA : RO59 RNCB 0141 0324 3300 0005
Galati
http://www.alinadonescuumanitar.blogspot.com/
Citat: "Ma numesc Donescu Adrian si vorbesc in numele sotiei mele Donescu Alina, care din pacate nu poate sa faca asta singurica.
Povestea noastra incepe ca a multor tineri indragostiti - doi oameni ce se iubesc la doar 27 ani si lupta impreuna pentu un viitor fericit, o casa ,o familie, si poate cativa copii.
Din pacate acesta este doar inceputul asemanator tuturor, restul e altfel…
Casatoriti civil, urmand sa ne unim destinele si in fata lui Dumnezeu, pregateam ceva ce avea sa fie nunta noastra. Dar Dumnezeu a incercat-o cu o lovitura mult prea grea pe micuta mea iubita.
Alina acuza dureri de cap, asistenta medicala fiind, a incercat sa se trateze singura prin procedee obisnuite la o durere de cap, luand o pastila, odihnindu-se in speranta ca va trece, dar nu a fost asa…
La data de 24 Iunie 2009, cu doar 10 zile inainte de nunta (nunta trebuia sa aiba loc pe data de 4 Iulie 2009) durerile de cap au devenit din ce in ce mai puternice, cumplite chiar, ajungand la urgente. Au urmat o serie de investigatii medicale in urma carora a fost trimisa la Bucuresti si astfel toate planurile si sperantele noastre de viitor s-au naruit deoarece acolo au diagnosticat-o cu tumoare maligna craniana (Glioblastom).
Din acel moment totul a murit pentru noi si am inceput o lupta neincetata pentru supravietuire, o cursa contra cronometru.
La Bucuresti, Alina a fost operata la data de 29 Iunie 2009. In urma operatiei tumoarea nu a fost extirpata in intregime si doar la mai putin de o luna durerile ingrozitoare de cap au reaparut."
CONTURI BANCARE:
CONT LEI :
Titular cont: Adrian Donescu
Banca Raiffeisen Bank SA : RO55 RZBR 0000 0600 1195 6981
Galati
CONT EURO :
Titular cont: Ana Donescu
BANCA COMERCIALA ROMANA : RO59 RNCB 0141 0324 3300 0005
Galati
luni, 28 septembrie 2009
Concediul meu "afara"
eu nu am iesit din tara pana acum. am tot ascultat povesti de la cei plecati si ras-plecati prin lume... si inevitabil, mi-am creat o anumita imagine, si mi-am construit o anumita emotie... asa e cand ai asteptari...
poate par naiva si prostuta... dar a fost tare placut sa cunosc oameni de care sa nu imi fie frica... sa pot sta cu usa casei neincuiata cu cheia zi si noapte... eu inchideam, mama radea de mine si facea glume pe seama mea...
am avut o senzatie ciudata sa imi las geanta cu bani si acte pe un scaun la masa, si sa ma indepartez fara probleme... nu s-a atins dom'le nimeni de geanta mea sa ma usureze de ea...
nu s-a uitat nimeni dupa mine sa vada daca sunt imbracata nu stiu cum, daca am machiaj asortat cu hainele...
sa ii fi vazut pe americani sau englezi, si pe asiatici... cu niste pantaloni de trening care atarnau la fund de ziceai ca au facut alea alea in chilotei... si totusi... NIMENI NU se uita razand dupa ei...
parca e o alta lume "afara"... oamenii au alte valori, au alte reguli de viata...
noi ne gandim prea mult la a iesi in evidenta, ca suntem mai buni decat cel de langa noi... bla bla bla...
totul dadea impresia de spatiu...... mesele erau asezate pe malul marii, peste strada de local... ma gandeam ca in romania, ar fi fugit unia fara sa plateasca...
din pacate asa e...
casele parca sunt construite dupa un singur tipar... totul alb, cu terase mari... simetrie...
la noi.... apartament peste apartament, unul vopsit cu verde, altul cu galben... rosu... alb... albastru.... teroare... un balcon aranjat frumos... altul acoperit cu placi de tabla ruginita si scanduri... de groaza...
acolo nimeni nu manca seminte si sa arunce cojile pe strada.... nu aruncau ambalajele de la mancare aiurea, oriunde... au tomberoane la fiecare 50 de metri, speciale pentru reciclat una, alta...
doar tigarile, am vazut ca le aruncau aiurea...
nu zic ca nu au fost si lucruri neplacute... de exemplu: nu isi fac curatenie in fata caselor... au strat gros de iarba uscata de ani si ani asezata... burieni cat casa... atarna si ocupa trotuarul si esti nevoit sa mergi de multe ori pe strada, facand concurenta cu masinile... asta nu mi-a placut acolo.
au fost multe lucruri care m-au surprins placut... altele mai putin placut... de imi amintesc, o sa mai scriu de ele...
dar tare m-am simtit bucuroasa cand am ajuns la granita romaniei, la intoarcere. m-am simtit acasa...
poate par naiva si prostuta... dar a fost tare placut sa cunosc oameni de care sa nu imi fie frica... sa pot sta cu usa casei neincuiata cu cheia zi si noapte... eu inchideam, mama radea de mine si facea glume pe seama mea...
am avut o senzatie ciudata sa imi las geanta cu bani si acte pe un scaun la masa, si sa ma indepartez fara probleme... nu s-a atins dom'le nimeni de geanta mea sa ma usureze de ea...
nu s-a uitat nimeni dupa mine sa vada daca sunt imbracata nu stiu cum, daca am machiaj asortat cu hainele...
sa ii fi vazut pe americani sau englezi, si pe asiatici... cu niste pantaloni de trening care atarnau la fund de ziceai ca au facut alea alea in chilotei... si totusi... NIMENI NU se uita razand dupa ei...
parca e o alta lume "afara"... oamenii au alte valori, au alte reguli de viata...
noi ne gandim prea mult la a iesi in evidenta, ca suntem mai buni decat cel de langa noi... bla bla bla...
totul dadea impresia de spatiu...... mesele erau asezate pe malul marii, peste strada de local... ma gandeam ca in romania, ar fi fugit unia fara sa plateasca...
din pacate asa e...casele parca sunt construite dupa un singur tipar... totul alb, cu terase mari... simetrie...
la noi.... apartament peste apartament, unul vopsit cu verde, altul cu galben... rosu... alb... albastru.... teroare... un balcon aranjat frumos... altul acoperit cu placi de tabla ruginita si scanduri... de groaza...
acolo nimeni nu manca seminte si sa arunce cojile pe strada.... nu aruncau ambalajele de la mancare aiurea, oriunde... au tomberoane la fiecare 50 de metri, speciale pentru reciclat una, alta...
doar tigarile, am vazut ca le aruncau aiurea...
nu zic ca nu au fost si lucruri neplacute... de exemplu: nu isi fac curatenie in fata caselor... au strat gros de iarba uscata de ani si ani asezata... burieni cat casa... atarna si ocupa trotuarul si esti nevoit sa mergi de multe ori pe strada, facand concurenta cu masinile... asta nu mi-a placut acolo.
au fost multe lucruri care m-au surprins placut... altele mai putin placut... de imi amintesc, o sa mai scriu de ele...
dar tare m-am simtit bucuroasa cand am ajuns la granita romaniei, la intoarcere. m-am simtit acasa...
luni, 14 septembrie 2009
De-a rasul plansul....
Am ascultat si la radio despre situatia multor unitati de invatamant din tara.
La Brasov se pare ca unele scoli au fost fie desfiintate, fie comasate cu altele pentru a reduce din cheltuieli... dar copiilor nu li s-a spus din timp, astfel ca astazi s-au trezit ca scoala nu mai exista.
Rasul plansul...
Si multe alte scoli care sunt inca un santier in lucru pentru dragul nostru stat nu a trimis banii pentru renovari, la timp.
La Brasov se pare ca unele scoli au fost fie desfiintate, fie comasate cu altele pentru a reduce din cheltuieli... dar copiilor nu li s-a spus din timp, astfel ca astazi s-au trezit ca scoala nu mai exista.
Rasul plansul...
Si multe alte scoli care sunt inca un santier in lucru pentru dragul nostru stat nu a trimis banii pentru renovari, la timp.
La scoala, in clasa I
Succes la scoala, dragul meu Raducu! 14 septembrie 2009 este o zi importanta pentru tine: prima ta zi de scoala. Iti doresc sa cresti mare, sa inveti si sa ajungi un om important in viitor.
Cine stie? Poate vei fi cineva care sa poata schimba in bine viata oamenilor. Iti doresc din inima sa ajungi cineva in viata, sa dai lectii celor care nu stiu sa fie buni.
Cine stie? Poate vei fi cineva care sa poata schimba in bine viata oamenilor. Iti doresc din inima sa ajungi cineva in viata, sa dai lectii celor care nu stiu sa fie buni.
Prima zi de scoala a finutului meu
Astazi, 14 septembrie este prima zi de scoala a finutului meu, Radu Andrei.
Ar fi trebuit sa fie o zi speciala, frumoasa de care sa isi aminteasca multi ani de acum incolo.
Insa... din pacate, cred ca el si colegii lui nu or sa aiba cine stie ce amintiri frumoase.
Scoala "Grigore Moisil", nr. 38 din Galati intra in renovare totala abia de acum incolo.
Ce or fi gandit "oamenii mari"? Ca asa e mai bine pentru copii, nu?
Astfel ca astazi, elevii au fost intampinati de sali de clasa goale, anoste si triste, cu gratii si plasa de sarma la geamuri in loc de perdele, cu 4 domni care s-au gandit ei ca e bine sa scoata din clasa dulapul, chiar in timp ce doamna invatatoare isi cunostea noua generatie de scolarei.
Festivitatea de deschidere a anului scolar a fost una pe masura aspectului scolii: deplorabila.
Scurta, mai mult ghiceai ce se vorbeste in microfon decat sa auzi... Parintii care isi insoteau copii, aveau multe lucruri interesante de discutat intre ei... mai putin sa asculte ce spuneau profesorii.
Pacat!
Imi aduc aminte si acum, dupa mai bine 25 de ani, cum a fost la prima mea zi de scoala, la festivitatea de deschidere a anului scolar. Superb, eram atat de fermecata de tot ce ni se desfasura in fata ochilor: culoarul plin de flori de la intrarea in scoala pana la clase, desenele minunate cu care erau animati peretii peste tot unde imi intoarceam ochii mari si curiosi, cartile colorate ce ne asteptau pe bancile acoperite cu fete de banca curate si apretate, ecusonul cu numele si clasa - de care eram atat de mandri.
Copiii de la scoala nr. 38 nu isi vor aminti asa ceva. Pacat.
Sa le fie rusine domnilor care au hotarat ca lucrurile sa se desfasoare astfel, desi au avut la dispozitie o vara intreaga, timp in care ar fi putut renova si ras-renova scoala. Ca de obicei, raspunsul a fost ca abia acum au primit fondurile. Rusine!
luni, 10 august 2009
Fum la etajul unu
10.08.2009 ora 22.28
La mine in cartier, acum cateva minute, la blocul alaturat celui in care locuiesc, la etajul 1, cum nu stiu... ca de altfel nici de ce... iesea fum gros pe geamul de la bucatarie. Toate luminile erau aprinse in casa si se vedea clar ca intregul etaj era invaluit in fum... Apoi s-a vazut cum si pe geamul de la sufragerie se ridica in sus, afara, o coloana de fum alb. Vecinii au tot batut la usa apartamentului respectiv, dar nu raspundea nimeni. In cele din urma au fortat usa si au intrat. In mai putin de 8 minute au aparut o masina de la pompieri si un smurd. Sper sa nu fie nici o victima. Of, uite asa se intampla sa mori uneori, dintr-o prostie.
In zona, aerul era inecacios, nu foarte tare, dar deranja. Iar mirosul... iah...
La mine in cartier, acum cateva minute, la blocul alaturat celui in care locuiesc, la etajul 1, cum nu stiu... ca de altfel nici de ce... iesea fum gros pe geamul de la bucatarie. Toate luminile erau aprinse in casa si se vedea clar ca intregul etaj era invaluit in fum... Apoi s-a vazut cum si pe geamul de la sufragerie se ridica in sus, afara, o coloana de fum alb. Vecinii au tot batut la usa apartamentului respectiv, dar nu raspundea nimeni. In cele din urma au fortat usa si au intrat. In mai putin de 8 minute au aparut o masina de la pompieri si un smurd. Sper sa nu fie nici o victima. Of, uite asa se intampla sa mori uneori, dintr-o prostie.
In zona, aerul era inecacios, nu foarte tare, dar deranja. Iar mirosul... iah...
marți, 4 august 2009
Prostul obicei
un tanar de 28 de ani din Oancea, Jud. Galati, a fost impuscat de 6 ori de catre un politist aflat in afara serviciului.
tanarul nu poseda permis de conducere, insa se pare ca era la volanul unei masini, cu sonorul dat la maxim, la muzica. a fost somat sa reduca zgomotul si sa nu mai perturbe linistea celorlalti.
cati nu fac la fel? cati nu au pic de respect pentru cei din jur? cati nu privesc pe ceilalti cu dispret, cu aplomb, de parca ei sunt mai presus decat oricine? daca un organ al politiei nu este respectat... ce ne ramane? nu mai putem avea incredere ca politia poate face ceva?
cine ne mai apara si ne mai ajuta?
mare pacat ca s-a ajuns aici in zilele noastre, in tara noastra.
a nu se intelege ca si-a primit pedeapsa meritata... nu, Doamne fereste, nu e bine cum a procedat politistul in cauza. imi pare rau ca acel tanar a fost omorat, nimeni nu merita asa ceva!
insa, ma refer la ce fel era acel tanar in viata de zi cu zi. si cati nu sunt ca el?
zilnic, vad tineri pe strada mancand seminte si aruncand cojile pe jos fara nici o jena.
zilnic, ambalaje dferite sunt aruncate pe oriunde, numai in cosurile de gunoi nu.
stiu o doamna de pe la blocurile vecine, care mereu apare imbracata bine si pare o persoana educata, dar care iese din scara blocului cu sacul de gunoi menajer si il lasa in dreptul copacului din coltul blocului, desi la 30 de m exista ghena. urat!
ma uit in cartierul unde locuiesc, e mai multa mizerie decat in partea unde locuiesc nefamilistii si rommii, pe cuvant. la ei e mai mereu curat. bineinteles ca nu peste tot, ma refer doar la ce vad eu zilnic.
chiar zilele trecute, o batrana in scara blocului scotea din cutiile postale brosurile publicitare si le arunca pe jos, in scara blocului. urat!
copiii si tinerii, ies seara afara, la racoare si isi intind ziare pe trotuar, mananca seminte, pufuleti si altele, beau... si lasa totul in urma apoi, mizerie: hartii, cutii de suc sau bere, pet-uri, etc... urat!
astazi de exemplu, usa de la intrarea intr-un bloc era scoasa din balamale. si nu e nici o luna de cand s-a facut curatenie si s-au schimbat geamurile si usa. am vazut un reporter si un cameraman de la tv galati indreptandu-se catre acel bloc. ceva s-a intamplat. voi afla mai multe de la stiri astazi. dar cum se poate sa distrugi atat de usor ceva pentru care ai platit din buzunarul propriu? urat!
tanarul nu poseda permis de conducere, insa se pare ca era la volanul unei masini, cu sonorul dat la maxim, la muzica. a fost somat sa reduca zgomotul si sa nu mai perturbe linistea celorlalti.
cati nu fac la fel? cati nu au pic de respect pentru cei din jur? cati nu privesc pe ceilalti cu dispret, cu aplomb, de parca ei sunt mai presus decat oricine? daca un organ al politiei nu este respectat... ce ne ramane? nu mai putem avea incredere ca politia poate face ceva?
cine ne mai apara si ne mai ajuta?
mare pacat ca s-a ajuns aici in zilele noastre, in tara noastra.
a nu se intelege ca si-a primit pedeapsa meritata... nu, Doamne fereste, nu e bine cum a procedat politistul in cauza. imi pare rau ca acel tanar a fost omorat, nimeni nu merita asa ceva!
insa, ma refer la ce fel era acel tanar in viata de zi cu zi. si cati nu sunt ca el?
zilnic, vad tineri pe strada mancand seminte si aruncand cojile pe jos fara nici o jena.
zilnic, ambalaje dferite sunt aruncate pe oriunde, numai in cosurile de gunoi nu.
stiu o doamna de pe la blocurile vecine, care mereu apare imbracata bine si pare o persoana educata, dar care iese din scara blocului cu sacul de gunoi menajer si il lasa in dreptul copacului din coltul blocului, desi la 30 de m exista ghena. urat!
ma uit in cartierul unde locuiesc, e mai multa mizerie decat in partea unde locuiesc nefamilistii si rommii, pe cuvant. la ei e mai mereu curat. bineinteles ca nu peste tot, ma refer doar la ce vad eu zilnic.
chiar zilele trecute, o batrana in scara blocului scotea din cutiile postale brosurile publicitare si le arunca pe jos, in scara blocului. urat!
copiii si tinerii, ies seara afara, la racoare si isi intind ziare pe trotuar, mananca seminte, pufuleti si altele, beau... si lasa totul in urma apoi, mizerie: hartii, cutii de suc sau bere, pet-uri, etc... urat!
astazi de exemplu, usa de la intrarea intr-un bloc era scoasa din balamale. si nu e nici o luna de cand s-a facut curatenie si s-au schimbat geamurile si usa. am vazut un reporter si un cameraman de la tv galati indreptandu-se catre acel bloc. ceva s-a intamplat. voi afla mai multe de la stiri astazi. dar cum se poate sa distrugi atat de usor ceva pentru care ai platit din buzunarul propriu? urat!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
- Alma Gi
- Optimista... Fericita ca-s iubita! Astept insa pe cineva anume... Poate anul acesta? Sper.
S-ar putea sa va placa si...
LinkWithin
